Prolific în spaţiul cultural românesc, ani-mator al manifestărilor de înaltă ţinută intelectulă, în calitate de preşedinte al secţiunii Poezie–Bucureşti, din cadrul Uniunii Scriitorilor, Horia Gârbea bifează anul 2023 cu încă un volum de versuri, având un titlu surprinzător pentru lector, şi anume, De 12 lei iarbă, volum apărut la Editura Neuma, în Colecţia Ipostaze. La prima vedere te poate duce gândul la o altfel de iarbă, dătătoare de euforii şi costuri ridicate, dacă ai în vedere realitatea, din care nu ne putem extrage, dar textul ce dă titlul volumului este unul programatic şi nu are de-a face cu sensul la care, fastidios, te-ai fi raportat. Iarba, ca imagine-pretext, apare în concreteţea ei pură, răsărită pe lespedea sub care îşi va dormi somnul de veci poetul, orice poet.

Discursul liric începe cu un scenariu din care deducem că este vorba de o lirică a măştilor, un dialog imaginar între poet şi horticultoare, cea care se află în ipostaza de florăreasă, pentru a vinde nu doar flori, ci şi ghivece cu iarbă, „cea mai verde şi fragedă/ care se poate închipui”. Ne lămurim de unde vine şi preţul, prin chiar confesiunea sinelui creator: „am întrebat ce este aceea/ şi doamna horticultoare/ mi-a răspuns că este doar iarbă/ că se poate cumpăra/ pentru pisicile care vor să pască/ şi costă doar 12 lei”. Finalul este de-a dreptul uimitor, pentru că inserţia cotidianului cu imaginea pisicilor care pasc, uneori, nu generează bucurie, în ciuda a ceea ce afirmă poetul, ci, mai degrabă, senzaţia că în viaţă derizoriul se infiltrează cam peste tot, din carnea şi din oasele noastre va creşte hrana vegetală a pisicilor ierbivore, de ocazie: „m-am bucurat/ că pisicile mele vor paşte/ iarbă gata crescută/ de obicei luam un amestec/ de pământ şi seminţe/ care încolţeau încet-încet/ e frumos că s-a gândit cineva/ la pisicile doritoare uneori/ şi de iarbă proaspătă”.

Volumul continuă cu un capitol intitulat unelte de scris, având în incipit poemul purtătorii de ricşe, în viziunea autorului, nimeni alţii decât un fel de birjari adaptaţi prezentului, călătorind cu biciclete, în loc de ricşe. Ca formulă, se remarcă din nou lirica măştilor, un copil află de la un adult care este rolul adevărat al poeţilor: „oamenii trişti îi întristează şi pe poeţi/ şi dacă tristeţea se împarte/ e mai lesne de suportat”. Există, în poemele lui Horia Gârbea, o doză de tristeţe, un fel de amar existenţial, inclusiv în cele cu o notă vag ironică. Te aştepţi la un mesaj pe care ţi l-au insinuat primele versuri ale unui text, ca finalul să fie o răsturnare de percepţie, poate şi ca urmare a formaţiei de dramaturg a scriitorului.

În unelte de scris cadrul este oniric, amplasat la „marginea unui vis”, când poetul se plimbă alături de o fată căreia simte nevoia să-i scrie un poem scurt, însă stilourile vânzătorului sunt dresate să scrie calcule, cifre, la primul cuvânt poetic s-ar bloca. Pentru poeme sunt recomandate alte unelte de scris, bunăoară, vechile maşini din muzeul de lângă magazinul cu stilouri. Până aici, poemul curge într-o singură direcţie, dar, continuând lectura, descoperi un epitet/ adjectiv participial, polisemantic: „maşini de scris ruginite”. Această imagine vizuală – asociată cu cea a poeţilor care dacă spun versuri bune iubitelor, ele vor avea grijă să le ţină minte şi să le scrie apoi la vechile maşini de scris – transmite un alt mesaj: maşinile, fiind „ruginite”, e clar ce fel de versuri au scris, anterior, poeţii.

În textul cu titlul vârstele, etape biologice şi vârste poetice construiesc o amplă enumeraţie din care se desprinde traseul iniţiatic parcurs de poetul care a asumat părerea unui poet mai mare, anume că: „versurile mele/ sunt albe şi drepte/ ca nişte ciolane/ pe care carnea abia/ urmează să crească”. Poemul şase maimuţe este o alegorie, cu accente de sarcasm, pentru contemporaneitate, unde pare că se află în faţa computerelor, la butoane, va să zică, maimuţele făuritoare de versuri, capabile de regii, sub semnul imperfectului ce susţine dinamica imaginii: „se agitau se legănau/ se scărpinau/ una pe alta/ săreau ca nişte diavoli”. Interogaţia retorică accentuează ironia şi inoculează o culpă colectivă a poeţilor ancoraţi în zona lor de confort: „ce aveţi/ oameni buni cu maimuţele/ de ce nu puneţi la claviatură/ ciori sau pisici/ nu au nicio vină bietele/ noastre maimuţe/ vina e numai a noastră/ a poeţilor care nu ştiu ce fac”.

Nopţi şi ploi, deşi cu un titlu ce introduce sugestia unui pastel, este, de fapt, o meditaţie pe tema efemerităţii şi a discrepanţei dintre esenţă şi aparenţă, căci „am învăţat/ fiecare clopotniţă/ e un semn pe cer al trufiei/ fiecare turn/ e o torţă/ pentru focul barbarilor/ ai să afli/ sub zăpadă încolţeşte grâul/ sub grâu/ straturile de scrum ale măreţiei”. Aproape obsesiv se defineşte relaţia pe axa creator - poezie - public, contorsionată de atitudini duplicitare sau care deturnează atenţia de la adevăr, ceea ce conduce către stări de tristeţe, de nelinişte sau de apatie: „cuvintele mele/ pleacă precum/ nişte corăbii/ când se întorc/ au pânzele/ sfâşiate/ punţile murdărite/ de păsările mării/ pline de cadavre de/ pescăruşi/ iar de carenă atârnă/ alge şi vietăţi scârboase”. Ambiguitatea, o trăsătură a poeziei moderne, este prezentă şi în acest poem, din care cititorul îşi particularizează propria receptare.

Capitolul următor se intitulează amintire şi uitare, două procese ale memoriei afective ce fac posibilă acceptarea destinului care rămâne, pentru fiecare fiinţă, unul efemer. Umbre sunt cuvintele închise în pagini, animate de cutezanţa de a-i aminti poetului că ele sunt „nişte siluete umflate/ sau schimonosite/ care chicotesc răutăcioase/ şi-mi strigă din pagini/ ăsta eşti tu/ ăsta eşti tu”. Biserici cu nelipsitele clopotniţe, şine ruginite de tren, printre care cresc ierburi, fabrici părăginite şi ziduri ruinate sunt tot atâtea simboluri ale unei lumi crepusculare, pe unde se simte briza morţii şi, „cu orice epavă/ poţi cuceri poezia/ mai uşor decât cu un iaht/ orice zid ruinat/ te ajută să înţelegi/ rădăcinile timpului”. La întrebarea poetului „ce desparte umbra mea/ de mine/ şi unde se va duce/ când şi eu/ o să fiu o umbră” aş răspunde, absolut subiectiv, că numai Creaţia = Arta o să-l despartă pe autor de umbra lui, umbra cea fără consistenţă şi pieritoare, deci numai opera va legitima existenţa noastră perenă.

Al treilea capitol al cărţii dezvoltă alte metafore-simbol, grefate pe comuniunea om- divinitate.

Reţin că pentru fiecare privitor cerul înseamnă altceva, iar îngerul se bucură de zidirile salahorului-poet care dialoghează cu el într-o continuă căutare a sinelui, mărturisindu-i: „nu pot face nimic (…) dar sunt atât de fericit/ că eşti cu mine”. Cred că fericirea autorului vine şi din poezia ce preia atributele îngerului, dar asta ne poate confirma numai Horia Gârbea!